În seara asta mi-e foame. Din nou. Tot timpul mi se face foame noaptea. Nu are nimic cu pofta de „ceva bun”, de o supă cremă de creveţi cu crutoane, de o friptură de vită în sânge, sau de un tiramisu înecat în sirop. Nici cu foamea aia arzătoare din studenţie sau din nopţile pierdute la birou când gura ţi-e acră de prea multe ţigări şi-ţi simţi limba acoperită cu zaţ de cafea, când visezi la pâine cu ceapă sau macaroane cu brânză sau griş cu lapte, încovrigat în tine spre copilărie. Foame mea nu are nici o legătură cu stomacul, sau cu vreo altă parte din aparatul digestiv. Are mai degrabă legătura cu setea beţivului, cu frisoanele [BEEP], cu tremuratul bătăuşului, cu încordarea violatorului. Dar e foame. Nestăpânită, persistentă şi veche de când lumea ca foamea. O simt în tot corpul – furnicături în stomac, amorţeală rece din ceafă până în vârful capului, mâncărimi pe braţe – în organele interne ţepene şi încordate, în gambele şi gleznele torsionate de cârcei, în fiecare vânătaie şi cicatrice care-mi pulsează dureros la fiecare mişcare sau respiraţie. Mă simt ca bătut de soartă şi de-o peluză nord în acelaşi timp. Şi mai e … Citeste mai multe
Oraşul asta nu a fost întotdeauna aşa. Străzile erau mai sălbatice şi oamenii mai înfometaţi. Erau graniţe si posibilităţi, studenţi şi cartiere. Erau legi obscure şi haite de câini, iar taximetriştii erau la fel de rari ca barmanii cinstiţi. Bulevardele erau puţine, înguste şi miroseau a mucegai. Numele străzilor se schimbau pe întuneric sub privirile suspicioase ale veteranilor de război. Dimineţile începeau devreme, pe bâjbâite, în zgomot de tramvaie si miros de covrigi. Lumina ultimelor felinare nu bătea atât de departe cum bate acum, nu avea nici ea curajul să intre pe toate străzile. Era vânt. Era greu. Era penumbră. Măcar ţigările erau ieftine. Să zicem că fumam Marlboro cumpărat din stradă. Să zicem că oraşul era Bucureşti. Să zicem că paltoanele nu ne ţineau prea bine de frig şi mai era ceva vreme până la primul autobuz spre cartierele pe care ni le permiteam. Să zicem că era iarnă, eram doi, bărbaţi, oarecum beţi şi îngrozitor de neatenţi cu femeile pe care ni le-am fi dorit alături. Eram singuri şi eram doi. Ba nu, eram doi şi eram singuri. Ce ziceam? Aşa. O luasem aiurea pe străduţe, căutând un non-stop. Planul era sa mai bem un vin în stradă, … Citeste mai multe
cine joacă snake cu tramvaiul meu de cartier ce pleacă cu start level din viitorul nereuşit pe străduţe de favelă spre centrul vechi cine evită la limită dezastrul dând din colţ în colţ lungindu-se la înghiţit oameni evitând să-şi muşte coada cine joacă tetris cu oamenii mei cine-i clădeşte cu viteza curbei unul peste altul cine umple golurile unora cu preaplinul celorlalţi de-ajung să dispară în grupuri de minim cinci cine se va întrerupe din jocul ăsta forţat să preia o convorbire oare are cineva acel cineva nokia pentru că nu-i aşa în orice casă e un încărcător de nokia
un pachet de ţigări lights două batoane din cereale brânză feta trei reviste mondene apă plată plăteşte cu bonuri de masă apoi îşi aminteşte prezervative roşeşte oglindă centură ipod boss nova piesa unu a-ntâia a doua a-ntâia acasă o pisică sau peşti tropicali poate zi de zi trecem unul pe lângă celelălalt la intersecţii ne privim în ochi pentru a ne uita imediat oglindă ipod ţigară ţigară pastă de dinţi acasă adormim singuri pe marginea patului la marginea oraşului se construiesc blocuri noi undeva acolo vor trăi oameni
azi noapte iar m-am uitat la filme şi m-a prins dimineaţa iar nu i-a prea plăcut am simţit-o cum se trezeşte nervoasă trânteşte obiecte metalice pubele portiere deschide radioul face cafea se ceartă cu gunoierii deschide geamurile împachetează senviciuri mă trimite la şcoală se enervează m-am lăsat de şcoală face o scenă şi mă trimite la muncă sau mai bine zis undeva opt ore departe închide uşa cu cheia în urma mea vrea o relaţie deschisă nu mai suntem ce-am fost doamna academiei şi eu numărul 25 apartamentul 7
