Jean-Lorin Sterian: Omul cu teatrul

De saptamana trecuta si pana pe 22 iulie, stii deja ca iti poti rezerva un loc pentru a vedea una dintre cele 11 piese care se joaca in autobuzul Grolsch. Au mai ramas 28 din cele 40 de reprezentatii, asa ca grabeste-te sa-ti ocupi locul in Teatrul Mobil.

Am stat de vorba cu Jean-Lorin Sterian, curatorul stagiunii, care a acceptat la provocarea Grolsch sa-si mute sediul din teatrul sau de apartament intr-un autobuz care, culmea, n-are statie in fata blocului lui.

Parcursul lui Lorin poate aduce – dupa cum a spus si el – cu jocul “Nu te supara, frate!”. De la chimie si biologie in liceu la filozofie, jurnalism si antropologie la universitate, trecand prin reviste, literatura SF si cantarile la bas alaturi de Grupul Sanitar, e clar ca avem de-a face cu un experimentalist in toata puterea cuvantului (citeste mai multe despre inceputurile sale).

E: Cum a inceput povestea cu teatrul de apartament?

JLS: Cam in acelasi timp cu masterul de antropologie, dar la inceput nu le conectasem. A fost un amestec din trei surse. E un episod in Seinfeld in care Kramer gaseste mobilierul dintr-un studio de televiziune aruncat la gunoi, il monteaza in casa si incepe sa se comporte cu prietenii lui ca si cum ar fi invitati de TV la el in casa.

Apoi, frecventam un fel de master de dramaturgie de la UNATC si am auzit ca intr-un apartament din Paris erau niste rusi care tineau monoloage in limba lor si pentru francezi era foarte cool sa vina acolo chiar daca nu intelegeau nimic. Apoi am inceput sa am contacte cu Centrul Dansului, unde era pe vremuri un tip de spectacol care se numea Miercurea Lejera. Oamenii veneau si expuneau fragmente din spectacole care erau in lucru, sau pur si simplu incercau lucruri pe moment. Toate acestea m-au facut sa ma gandesc ca as putea sa le combin si sa fac ceva asemanator la mine acasa.

Am vorbit cu cativa performeri, oferindu-le casa mea ca laborator. Prin alta coincidenta, tot ce s-a produs in prima seara la lorgean theatre s-a transformat intr-o piesa, Home alone, care a ajuns sa se joace de 7 ori. Au inceput sa apara productiile proprii, sa se auda despre loc, au aparut actori care si-au dorit sa performeze intr-un spatiu neobisnuit. Am inceput sa studiez ce se intampla cu spectatorii care deveneau performeri la randul lor, spunand povestea obiectului pe care il aduceau pe post de “intrare”.

Asta e foarte important la lorgean, ca biletul nu costa bani, oamenii aduc obiecte legate de tema spectacolului. Uneori vorbesc sau nu despre decizia de a aduce un anumit obiect, uneori fac sau nu expozitie cu obiectele, performerii nu sunt platiti pentru prestatie, oamenii sunt anuntati cu putin timp inainte, cum sunt pop-up store-urile. E un fel de “guerrilla theatre” uneori, afli, vii, daca spui ca vii si nu vii nu mai esti chemat niciodata. Sunt destul de ranchiunos.

E: Cum a fost pentru tine transformarea casei tale in laborator si spatiu de performance?

JLS: La un moment dat m-am mutat in Berlin, nu mai suportam. Dupa ce m-am intors am reluat-o asumat. Imi place sa fiu spectator. Sunt un om foarte comod. E mai usor sa dau 15 telefoane decat sa ies din casa sa ma duc la teatru. Nu mi-am dorit niciodata sa vad spectacolele dinainte, voiam sa fiu simplu spectator ca toata lumea. M-am mai jucat, am facut tot felul de experimente, am dat spectatori afara la un moment dat, altadata am invitat doar femei gravide la o premiera…

E: In contextul asta super emergent si experimental, cum e sa lucrezi cu un brand, cum e proiectul cu teatrul de autobuz provocat de Grolsch?

A fost al doilea proiect intr-o zona mai formala. Am avut deja in 2011 o colaborare cu British Council, un institut bine cunoscut. Era amuzant ca lorgean e totusi o sufragerie. Am semnat un contract eu cu sufrageria mea, scriind ca o institutie cu logo si powerpoint. Dar in acelasi timp stiam ca e normal. Cred ca mi s-a parut o continuare fireasca. Nu mi-am imaginat ca dupa doi ani jumate spre trei lorgean theatre va fi un proiect atat de longeviv.

Dar a fost ceva care s-a sustinut, a fost mai puternic decat vointa mea. Ceea ce inseamna ca dupa un anumit timp a devenit ca orice proiect underground care atinge la un moment dat mainstream-ul. Chiar am scris o piesa de teatru pe tema asta, pe ideea ca orice miscare underground in societate ajunge sa fie inglobata si folosita de mainstream. Acum cativa ani eram foarte anti-consumerist si anti-globalizare. Acum am realizat ca sunt niste mecanisme ale societatii, chiar si lorgean theatre poate deveni un model mainstream la un moment dat.

E: A fost greu sa te muti din sufragerie intr-un autobuz in miscare? Cum ai adaptat experienta pentru noul spatiu?

JLS: Poate suna a cliseu, dar ma gandesc intotdeauna la spectator. Pe mine m-a interesat mult mai putin ce se produce pe asa-zisa scena si mai mult ce se intampla cu spectatorul. Tot ritualul, cand e sunat, i se spune ca trebuie sa aduca un obiect in loc de bani, ajunge in fata blocului, urca cu niste straini in lift, ajunge intr-o casa – toate acestea sunt mai importante pentru mine, ca organizator, decat discursul artistic al performerului.

Cred ca “ritualul” acesta se va repeta in mod similar si in autobuz. La fel ca o casa, e un cadru in care te astepti si nu te astepti sa se intample lucruri. In general dormitorul, sufrageria, bucataria sunt scena unor confruntari teatrale, orice intamplare domestica e o piesa de teatru in sine. Si in autobuz se intampla lucruri, faptul ca acum se consfinteste artistic autobuzul ca scena si ca are un potential teatral il va face pe spectator sa aiba o experienta. Punct.

El stie ca va avea loc o piesa de teatru, dar faptul ca va fi acolo alaturi de oameni necunoscuti, ca unul dintre necunoscuti se va dovedi a fi un actor, ca se va plimba prin Bucuresti asistand la o piesa de teatru in acelasi timp, cred ca atunci cand va cobori va fi imbogatit. Si pentru toti cei implicati, autobuzul devine o metafora pentru un loc in care urci si ai posibilitatea sa vezi lucrurile intr-un frame usor diferit, si pentru performeri, si pentru spectatori, cat si pentru cei care organizeaza evenimentul. Stiu ca mai exista experimente similare, in Londra s-au facut piese de teatru in double-deckere, nu cred ca s-a mai facut insa la anvergura asta. 11 piese intr-o luna… sunt festivaluri de teatru cu mai putine piese [Rade]. E o provocare sa gasesti piese care se pot potrivi intr-un autobuz. Mi-ar placea ca proiectul sa continue cu un concurs de piese de teatru pe tema autobuzului. Sa vedem…

E: Cum vezi povestea cu teatrul in autobuz in contextul unei zile obisnuite din viata unui locuitor in Bucuresti?

JLS: Autobuzul este un spatiu de o banalitate maxima. Urci intr-un autobuz si asculti muzica sau citesti ceva, cobori si ai si uitat ca ai fost cu autobuzul. E o experienta pe care nu o retii niciodata, decat daca s-a intamplat ceva neplacut. Pe cand acest proiect, ca si in cazul caselor, atrage atentia asupra unui spatiu absolut banal, care poate fi brusc transformat intr-un sens bun, pozitiv.

E posibil sa ramana cea mai speciala calatorie cu autobuzul pe care ai avut-o vreodata.

E: Din perspectiva antropologica, in ce fel ai imagina ca se poate schimba felul in care oamenii se raporteaza la oras dupa o experienta ca teatrul in autobuz, ca scenele cu muzica clasica acolo unde de obicei se aud claxoane, sau ca proiectiile de scurt-metraje la metrou?

JLS: Clar se schimba, sunt modalitati de a atrage atentia asupra unor segmente din viata – plimbarile prin oras – la care nu ne gandim neaparat foarte mult. De obicei mergem dintr-un punct A intr-un punct B fara sa ne mai uitam in jurul nostru. Si te ajuta, devii mai atent la oras, la autobuz, la o cladire pe care n-ai vazut-o pana acum. Descopar foarte des pe strazi pe care merg de 15 ani o cladire noua, sau un detaliu… Campania asta poate provoca acelasi efect. Daca mergi cu autobuzul si vezi ca autobuzul poate sa insemne si altceva decat compostat si un miros neplacut, pe urma ai putea sa faci acelasi lucru si la serviciu, la facultate, pe strada, la un concert, cand cumperi paine, cand duci gunoiul. Si dusul gunoiului poate fi transformat intr-un festival.

Sunt experiente care te incarca. Adevarul e ca eu n-am auzit niciodata povesti frumoase care sa se petreaca in autobuz. Oamenii se plang intotdeauna, de miros, de agresivitate, inghesuiala, furt, bataie… mai rar auzi despre lucruri pl`cute, sau despre oameni care iti zambesc. Prin proiectul asta poti sa vezi autobuzul un pic schimbat si sa-ti amintesti perspectiva asta cand urci in urmatorul autobuz plin si inghesuit.

E: O ultima vorba pentru experimentalisti?

Aplauze si miscare.

Hai si tu la teatru in autobuz. Alege o piesa din program, rezerva-ti un loc si lasa-te plimbat de Grolsch si lorgean theatre.