Radu Horomnea | De la Sala Radio in oras

Daca ai trecut in ultima luna pe la Piata Unirii sau Piata Universitatii, nu se poate sa nu fi auzit rasunand My Way, Pantera Roz sau Enio Morricone din saxofonul lui Radu Horomnea. La final de campanie, am stat de vorba cu el sa aflu mai multe despre cel care ne-a facut sa uitam de trafic si canicula, chiar si pentru cateva clipe.

Experimentalist: Cum v-ati apucat de muzica?

Radu Horomnea: M-a dat maica-mea la pian cand aveam vreo cinci, sase ani. Am degetele scurte, nu cuprindeam octava, profesorul mi-a zis ca nu sunt bun la pian. Dar a vazut ca imi place muzica, asa ca i-a propus mamei sa ma dea la vioara. Am facut vioara cu lacrimi. Toti copiii erau pe afara la joaca, eu studiam. Profesorul de vioara mi-a zis ca sunt talentat, ca prind usor, ca interpretez, dar ca sunt cam puturos si, din nou, ca am degetele mici. Asa ca m-a trimis spre un instrument de suflat, la clarinet. M-a luat un profesor care a stiut sa imbine ciocolata cu biciul. Un pedagog extraordinar. Și de aici de fapt a pornit adevarata mea pasiune pentru muzica, prin clasa a 5-a, deci pe la 11-12 ani.

Am luptat sa intru la liceul de muzica George Enescu si norocul meu a fost ca profesorul de la scoala de muzica si-a dat grad si a reusit sa intre profesor la liceu, asa ca m-a dus pana la Conservator. Am intrat in Conservator, iar el si-a amanat un an emigrarea in Israel special pentru mine. Pe ultima suta de metri a renuntat la “ciocolata”, era doar cu biciul. Mi-a zis “Scapi de mine si parca vad ca te apuci de saxofon, dar fii atent ca ai o cariera in fata”. Intr-adevar, am avut realizari, am cantat concertul de Mozart in La Major la Atheneu cu orchestra liceului de muzica si apoi cu orchestra Conservatorului, am cantat pe toate scenele importante din Bucuresti.

Reviste, ziare, in sfarsit… eram unul dintre copiii buni de atunci. Dar bineinteles, a venit partea a doua mai interesanta a tineretii, cand eram oarecum realizat, intrasem in Conservator, nu mai eram strans nici de profesor, nici de parinti si am intrat intr-un grup de jazz, singurul big band studentesc din tara, sub conducerea unui alt compozitor, Gabriel Margarint. A adus multi tineri, am invatat sa cantam jazz, erau 4 sau 5 saxofoane, 4 tromboane, 4 trompete, tobe, big band-ul Casei de Cultura Grigore Preoteasa. Margarint facea rost din America de partituri originale de jazz clasic. Am reusit la un moment dat sa facem chiar un schimb de experienta, dar unilateral.

I-am invitat pe studentii americani la noi, dar noi n-am ajuns niciodata la ei, bineinteles. Dar ei ne-au adus partituri si am avut repertoriu. Am avut patru editii la rand in care am iesit locul I si II la festivalul de jazz de la Sibiu de pe atunci, care avea mare staif. Apoi am cantat sezoane pe malul marii, la restaurantele de nemti si cehi, la Aurora, in Mamaia. Erau numai straini si protocoale, noi cantam Glenn Miller pe terasa, era frumos.

Apoi am terminat Conservatorul si iar s-a legat o intamplare. Margarint a devenit dirijor la Teatrul de Strada Ion Vasilescu si din grupul nostru de studenti a luat cu el pe cine a putut, m-am numarat si eu printre fericiti. Am intrat in alt colectiv, tot tanar, cu vreo trei babalaci, dar care erau mai nebuni ca noi, la poante, la mici prostioare si farse, aveau ochii sticlosi si inima zburdalnica, nu se simtea deosebirea de varsta. Eram un grup mare de tineri, dar cand venea cate unul mai in varsta stateam toti de-o parte si il ascultam, aveau mult sarm, si asta a fost o perioada foarte frumoasa.

Dupa care directiva de Partid si de Stat a spus ca teatrele si cultura trebuie sa se auto-subventioneze. Cei de la teatru ne-au zis “nu va lasam fara salariu, fara munca, v-am gasit un post de filatoare la uzinele din Giurgiu”. Superb. Atunci eram toti disperati, unde plecam, refuzasem postul de profesor la Conservator si atunci cand obtineai negatia nu mai aveai voie sa te mai intorci la profesorat, doar daca dadeai un examen. Ce sa fac? Sotia, economista, n-are nicio treaba cu muzica, mi-a dat un telefon, eram intr-un turneu la Iasi, sa ma cheme la Bucuresti ca mi-a gasit de lucru, la ansamblul Folcloric al Garii de Nord. Eu eram total paralel cu muzica populara, i-am zis ca a inebunit si sa ma lase cu prostiile astea. “Radu, ei peste 3 luni pleaca la Paris intr-un turneu in Franta”. Zic ok, vin! Nu m-a mai interesat nimic. Sunt innebunit dupa excursii, dupa plcari, imi place sa stau tot timpul in vacanta daca s-ar putea. Oi vedea eu ce fac dup’aia. Cinci ani am stat acolo, timp in care am vazut de doua ori Franta, Kuweitul, Emiratele Arabe, Germania, a fost ceva.

Dupa care am avut o colaborare tot pe muzica populara, nu m-am mai intors de atunci la jazz, s-au despartit drumurile. Am venit la Radio la o inregistrare, colaborator cu Paraschiv Oprea, un dirijor de la Radio. M-a placut si mi-a propus sa ma angajeze, am stat cinci ani cu cartea de munca pe postul de primitor-distribuitor, dar eu venind prin transfer aveam salariului unui inginer. De fapt imi faceam veacul la o baza sportiva a CFR-ului de la Straulesti, jucam tenis toata ziua si ma duceam doar la spectacole… dolce vita, din 1985 pana in 1990. Din 1990 m-am angajat la Radio, acum 4 luni am iesit la pensie.

Vechea dragoste nu se uita niciodata, am mai cantat pe unde am putut. Am facut un mic studio de inregistrare, am fost ocupat, m-am luat cu treaba. Acum vreo doi ani, mi-am distrus saxofonul dintr-o intamplare, am fost distrus. O luna mai tarziu, fratele si cu finul meu mi-au facut cadou unul nou, cel la care cant si acum. De atunci iar am prins vise, am inceput sa-mi fac rost de negative, sa cant, a fost un moment de cotitura, n-am incetat niciodata sa le multumesc pentru acel gest.

E: In contextul acesta, cum vi s-a parut cand ati auzit provocarea Grolsch?

RH: A venit la mine un prieten pe care il cunoscusem de cand cu studioul de inregistrari, iar “provocarea” a sunat in felul urmator: ai ceva in perioada de o luna, pleci pe undeva? Nu. Te-ar interesa sa canti de trei ori pe zi, de doua ori pe saptamana? Da’ ce sunt eu, medicament, dimineata, pranz si seara? E o reclama, canti cate o ora de unul singur. Cu negative, intreb? Nu, fara. Esti nebun, cum fara negative, ce intelege lumea? Asta e comanda, o sa canti la Piata Unirii si Piata Universitatii, o sa fie o scena acolo. Ok. Cu o zi inainte il intreb unde sa ma duc la Piata Unirii. Acolo la trecerea de pietoni, pe trotuar, imi zice. Nu esti zdravan? In intersectie? Da ma, in intesectie. Esti nebun, cum sa cant in intersectie, intre stopuri?

A fost atat de greu prima data, in primele zile. E adevarat ca oamenii m-au primit bine. Am primit aplauze, tot felul de intamplari.

E: Ce fel de intamplari?

RH: In prima zi, a mai venit la mine un fost coleg, ne stim de cand eram studenti, am cantat impreuna cand eram in anul I sau II de Conservator. Am facut la un moment dat o trupa. Venisem toti cu muzica clasica, nu mai stiu la ce canta el. In orice caz, mi-a adus aminte de un tip, actual compozitor bine cotat, Ștefan Elefteriu, care a inventat cred ca prima vioara electrica in Romania, inainte de a aparea cele din comert. Și-a facut-o singur dintr-o vioara, era un pasionat, un nebun, cu idei futuriste. La un moment dat am zis sa facem ceva, sa cantam ceva. Am avut o trupa cu clapa, saxofon, vioara electrica, toba, percutie, prin ’77, ‘78. Am descoperit o fotografie la un moment dat din timpul unui concert la Patinoarul 23 August: eram in vesnicii evazati, in niste saboti cu tinte, pe timpul lui Ceausescu totusi, si cu mari plete. Cu fete suparate, eram tineri, era frumos atunci. Și tipul si-a adus aminte. A mai trecut pe la scena dup’aia.

Au mai trecut oameni care si-au descoperit pasiunea pentru saxofon si care m-au intrebat daca dau lectii. Eu sunt un pic sceptic. De la pasiune si pana la a face ceva e distanta foarte mare. Au venit tineri care vor sa invete, mame care voiau lectii pentru copiii lor. Le-am zis ca eu ii invat, dar trebuie sa vrea de-adevaratelea, sa fie nebuni dupa chestia asta, trebuie mult studiu, investitii.

Si acum cateva zile, au trecut doi americani. Au inceput sa vorbeasca cu mine in engleza, le-am zis ca eu nu vorbesc foarte bine engleza, mi-au zis ca o sa vorbeasca rar ca sa inteleg: “Vezi toata lumea asta, i-ai facut sa zambeasca, sa-si descreteasca fruntile, sa uite de necazuri, asta datorita tie”. Le-am multumit frumos si le-am zis ca nu eu, muzica e de vina. Mi-au spus ca asa o fac eu. Deci am avut satisfactii. Si e foarte bine ca ati vrut sa le dati oamenilor muzica de calitate.